duminică, aprilie 22, 2018

Cu Bacovia la festivalul oraşului


Eu la volan
ascultând nimicul.
Miraculos pariu. 
Deodată pocnesc sub aripe
suspine de calcar rămase din iarnă
şi timpul este mai rar. 

Pasiuni politice
imaginează drept floricele de mestecat
pietrele compromise
şi le vând poporului 
rotisate gata
să-şi câştige gratuit viitorul visat. 

Forţa vine cu tine 
strigă ei în microfoanele nichelate.
Dar vezi clar în oglindă că nici tu
nu eşti investiţia ideală pentru mâinele cel bun
ci doar o ameobă amputată  fară finanţare
pictată drept înger vesel
planând ambiguu către un viitor parşiv
la dreapta tatălui
cu mesaj violet spre negru pe aripe.

Titlu:
Un apus definitiv care te iubeşte mai mult
omule şi te aşteaptă răbdător
bietul de tine. 
Dar cine eşti tu tristule ca să fii.

În parc au concert cohorte de ciori hotărâte.
La teatru 
drame şi comedii străine care-ţi seamănă.
Xanax şi algocalmin expirat. Chopin şi Cehov
dragii de ei.

Intru într-un sens giratoriu nebun
care se învârte fără sens în jurul fostelor iubiri totuşi
durerea nu încetează.
Scormoneşte asfaltul şi se insinuează
sub drumul zilnic spre festival. 
E primăvară de gheaţă şi e festival în Bacău
cine să bage de seamă când

la festival 
din iluzie se distilează speranţa.

sâmbătă, aprilie 21, 2018

Bacău Fest Monodrame - ziua a şaptea

SÂMBĂTĂ, 21.04.2018
· 16.30 – Sala Mare: Concurs – Alexandra Gîtlan – Rhapsody in glue, scenariu după textul lui Lajos Notaros, cu motive din poeziile lui Charles Bukowski și ale Alexandrei Gâtlan, regia Tapastó Ernö, coproducție Teatrul Maszk (Ungaria) și Aradi Kamaraszínház, Arad

Sunt tânără, frumoasă, liberă şi de nimeni nu depand. Aşa părea să grăiască, pe deasupra vorbelor, coborânda din Tuaregul apărut dintr-un nor de ceaţă taman pe scena Bacău Fest Monodrame, actriţa Alexandra Gîtlan, Master în Artele Spectacolului, cu intenţia clară de a rupe tot.
Sigură pe calităţile sale, cu un aplomb nestăvilit nici de aburul înfricoşător care invada scena din cinci în cinci minute, protagonista recitalului Rapsody in blue, care întruchipează o actriţă în drum spre un spectacol în ţinutul secuiesc, are în intenţie să se transpună în pielea unei frumoase artiste, trecută cu obrăznicie prin viaţă.

În schimb, Domnul regizore Tapaszto Erno - de altfel deţinător al multor premii care se pot obţine în teatrul românesc - nu este deloc în pană de idei. Dimpotrivă, are multe, interesante şi de neînţeles pentru prostime. În măreaţa lui generozitate, domnul regizor dotează eroina, fireşte, şi cu smartfoane, chiar două, la care dânsa cere ajutor şoţului şi iubitului ei. Iar în aşteparea mecanicului salvator, ce să facă? Îşi deplânge singurătatea. Viaţa e nedreaptă, de tot rahatul..
Aşa că, dă-i c-un textuleţ întrerupt de-un telefon, dă-i c-o ceaţă artificială, arde-o cu-n şlăgărel american la microfoanele apărute ca din senin, inexplicabil, la marginea şoselei unde diva rămasă-n pană, se lamentează amarnic cu aserţiuni rostite precipitat despre emanciparea femeii, cocoţată când pe capotă, când pe acoperişul frumoasei maşini. Când nu mai are ce face, numa ce se dezbracă de rochia neagră de gală în care urma s-o joace pe Nora (aia a lui Ibsen) şi apare într-o ţinută albă şi pură. Şi dă-i iar o convorbire telefonică, prin ceaţa artificială care face fâssss, şi mai arde-i un cântecel karaoke, dar trist, în limba engleză, să-nţeleagă bizonul din sală că aici e ceva care mişcă şi provoacă fandacsii dacă nu te pricepi la teatrul metaforic.
Taman atunci, în toiul cântecului, o sună de pe telefonul soţului (sau iubitului, că nu s-a prea înţeles) amanta persoanei. Drept urmare, protagonista se alungeşte pe Tuareg cu capul în jos şi, cu deosebită sensibilitate, recită obsesiv minunatele versuri ale celebrului Bukowski: Este o pasăre albastră în inima mea care vrea să iasă mareu. Dar eu sunt dură cu ea, îi spun: stai cuminte, nu voi lăsa ca cineva (scuzaţi cacofonia, aşa-i scris în program!) să te vadă vreodată...
Ceaţa învăluie din nou scena şi urmează un dialog al eroinei cu o voce de pe bandă, (alter egoul ei sau altcineva, că, prost cum sunt, nici aici n-am prea înţeles) şi vocea îi spune că ar fi normal ca, pentru talentul ei muzical, să se monteze o operă sau o operetă în care ea să fie primadonna. Mi s-a părut firească propunerea, cu atât mai mult cu cât ceea ce cânta actriţa era în mare parte acoperit de nivelul coloanei sonore, dar nu atât de bine încât să nu se observe aritmiile şi falseturile interpretării.
Căutând parcă un gest cu semnificaţii epocale prin jurul maşinii, în aşteptarea ajutorului salvator din pustietate, protagonista şi finalul dispar împreună în ceaţa densă, urmăriţi de obsesia păsării triste din inimă: “...care vrea să iasă. N-am s-o omor. Vom dormi împreună şi micuţul nostru pact secret e de ajuns să te facă să plângi...”  
Chiar aşa a şi fost.


· 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Denisa Nicolae – Tot ce-i minunat în lume, după Duncan Macmillan și Johnny Dahoe, regia Nicolae Constantin Tănase, Vanner Collective, București


Tot ce-i minunat în lume poate fi şi excelentul recital, ultimul în concursul Bacău Fest Monodrame 2018, pe un scenariu care acum nu mai e foarte inedit, devreme ce figurează în repertoriul mai multor actori, printre care şi Florin Piersic jr., chiar la o ediţie anterioară a festivalului din Bacău.
  
Dezinvoltă şi sprinţară, degajând din primele clipe, prin simplitatea şi firescul comunicării, o căldură care-i atrage simpatia publicului, Denisa Nicolae vine cu un spectacol adorabil, transpunându-se în ipostaza unei fetiţe care-şi reedifică amintirile folosindu-se de numere reprezentând dorinţe.

Interactiv până la, aproape, confundarea cu publicul, show-ul Denisei impresionează prin naturaleţea interpretării, prin prospeţimea dicteului şi al gestualităţii scenice, dar, mai ales prin irezistibila putere de seducţie a protagonistei.
Ea transmite un mesaj încărcat de generozitate, provocând un dialog sincer şi incitant cu spectatorii şi demonstrează că deţine o capacitate nelimitată de adaptare şi improvizaţie.
O prestaţie artistică de excepţie, cu o încărcătură de duioşie empatică, care-ţi fixează un zâmbet permanent pe figură, de la început până la final, şi crează o atmosferă în care plutesc molecule de simpatie pe care le respiri şi devii mai bun, mai sociabil, mai înţelept.

CONCLUSION:

Bacău Fest Monodrame, fost Gala Recitalurilor Dramatice, fost Gala Star, fost One Man Show este, orice s-ar zice şi oricum s-ar numi, unica manifestare artistică de prestigiu semnificativ a urbei noastre.

Mulţumesc selecţionerilor candidaţilor la premii că mi-au dat posibilitatea să am satisfacţia de a simţi încă o dată pulsul mişcării teatrale româneşti.
În opinia mea, desigur subiectivă, s-au detaşat prin prin autenticitatea, imaginaţia şi talentul protagoniştilor şi prin calitatea excepţională a armoniei dintre interpretare, text, indicaţii scenice şi scenografie, trei reprezentaţii:

Edith Alibec – De ce fierbe copilul în mămăligă?
Andreea Darie – Trei
Denisa Nicolae – Tot ce-i minunat în lume

Diferenţele dintre aceste spectacole sunt infinitezimale, extrem de greu de apreciat, dar sunt sigur că onoratul juriu va judeca, sine ira et studio, prestaţiile celor ce s-au încumetat să concureze.

În ce mă priveşte, le-aş pune pe toate pe primul loc. Întâmplător, toate feminine. Tot întâmplător, sunt topit după fiecare şi nu ştiu cum aş face să le mai văd o dată .  

Au înfrunzit trandafirii imperiali în Bacău, avem şi câteva perisabile lalele, venerabilul Ginko Biloba de pe centru e şi el aproape verde şi, printre frunzele lui trilobate, zeiţa Thalia se uită spre noi şi ne face semne prietenoase.
În pofida faţadei edificiului ei înfăşurat în bandaje cenuşii, ea tot mai crede că putem.  

  


   

Bacău Fest Monodrame - zilele a cincea şi a şasea


JOI, 19.04.2018
· 18.00 – Sala Petru Valter: Ilinca Istrate, – Râzi paiață, spectacol de Ilinca Istrate, producție independentă, Iași
Multaşteptata (de către connaisseurs) Ilinca Istrate a venit la Bacău Fest cu un spectacol plin de promisiuni şi de multe obiecte de decor care s-o ajute să convingă juriul şi publicul că merită să urce pe podium. Din păcate, cu toate eforturile ei, înscenarea melodrămuţei cu paiaţa care vrea să stăpânească Timpul, a dovedit că nu întotdeauna un actor poate avea succes şi ca scenarist, şi ca regizor. Din păcate, am mai asistat la ratări asemănătoare, generate de ambiţia interpreţilor de a se erija în propriul lor zeu, asumându-şi rolul de deux ex machina.
Impresionant în primele secvenţe, când exprimă frumos profesiunea de credinţă “Eu nu joc, eu sunt!”, scenariul se diluează mult pe parcursul evoluţiei. Îmi pot imagina pasiunea şi efortul de a mânui o păpuşă de lemn prin intermediul unor fire care, culmea se mai şi încurcă. Dar măiestria acestei meserii tocmai în asta constă: să faci veridice mişcările şi atitudinile paiaţei de lemn din balansul crucii şi trăgând exact de firele care trebuie. Este o opraţiune aproape chirurgicală pe care Ilinca o scapă prea des din mâini. Cu toate că firele care-l însufleţesc pe  Pogany ar trebui să unească - cum spune autoarea - “printr-un cordon ombilical crucea din interiorul trupului” interpretei cu extremităţile mobile ale păpuşii, acest lucru se întâmplă neconvingător, de cele mai multe ori.  
     
· 20.00 – Sala Mare: George Albert Costea – Dorian, spectacol de dans contemporan de Oana Răsuceanu, Asociația Culturală Control N, București
Sfârşitul lumii vine, asta-i clar, odată şi-o dată. Poate nu chiar precis la ora 8. Ne-a convins de asta şi George Albert Costea care, într-o explozie de savante jocuri de lumini şi proiecţii în 3D, juxtapuse pe un fond muzical deseori apocaliptic, îşi pune în valoare calităţile de dansator de expresie contemporană.
Dorian este un spectacol complex, minuţios pus la punct de echipa tehnică, încărcat de semnificaţii nu întotdeauna facil de descifrat, dar, incontestabil, tulburătoare, pozat într-o formulă scenică insolită, concepută de Dana Răsuceanu, pe muzica lui Mihai Dobre şi light-design-ul semnat de Alin Popa,   î  
Expresivitatea coregrafiei, mobilitatea interpretului şi o anumită armonie a mişcărilor transmit angoasele, singurătatea şi obsesiile existenţiale ale unei fiinţe umane care-şi trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.
Cam ca fiecare dintre noi.

VINERI, 20.04.2018
· 16.30 – Sala Mare: Concurs – Isabela Neamțu – Grounded, de George Brand, regia Ligia Ciornei, Asociația Culturală Doctor’s Studio, București
Grounded este un spectacol laborios, echilibrat şi, pe alocuri, emoţionant, care-şi propune să dezbată condiţia femeii aflată în confruntarea dintre spiritul războinic, inoculat de instrucţia militară, şi instinctul matern. Un text bine scris, pus în scenă de Ligia Ciornei, în interpretarea actoricească a Isabelei Neamţu.  
Intenţia emoţională şi clar reflexivă a scenariului este însă pusă neaşteptat de deficitar în valoare, Isabela Neamţu preferând o interpretare şablonardă, afectată, dominată de un fals entuziasm, departe de a fi convingător. Reflexia emotivă este ratată după primele minute ale spectacolului, (la baza căruia presupunem o de loc nesemnificativă cantitate de transpiraţie) când interpreta intră în pielea personajului utilizând mijloace artistice impropii: un dicteu vocal ciudat, nefiresc, sacadat, cu repetate urcări şi coborâri de tonuri, ritm şi intensităţi sonore care grevează semnificativ percepţia ideilor formulate de personaj. Cu o elocinţă nestăpânită, cu o mişcare scenică liniară (într-un du-te vino repetitiv şi obositor de la rampă la fundal) cu o poziţie unică de relexie (cu mâinile puse-n şold sau pe faţă, peste care se suprapune un soi de pseudo entuziasm infantil, spectacolul, deşi deţine elementele primordiale de a trece rampa, pare însăilat, atonal, fără “acel ceva” care l-ar putea face memorabil.
Şi-apoi, să rosteşti de două ori “doispreze ore” în juma de oră, asta nu mai e o simplă greşeală şi te-apropie mai degrabă de politicienii agramaţi decât de creatorul unui act de cultură.
Scuzaţi curajul.  

· 18.00 – Sala Petru Valter: Concurs – Edith Alibec – De ce fierbe copilul în mămăligă?, după Aglaia Veterany, regia Dana Paraschiv, București
Fumând, m-am sprijinit de zidul Templului şi am umblat zile întregi cu haina plină de pete strălucitoare de teatru. Emoţii, metafore, impresii, lacrimi strivite la colţul pleoapeleor, vânare de vânt şi de dragoste, praf de speranţă, otrava deziluziei, hohote de râs, uitare de vremuri şi de nevoi.
De ce fierbe copilul în mămăligă? Păi, pentru că Edith Alibec este un omuleţ nostim care se joacă cu sufletele noastre folosindu-şi trupul, vocea şi inima cu un firesc debordant, cu drăgălăşenie şi mobilitate afectivă. Un text mustind de nuanţe emotive, ilustrat cu delicateţe şi inocenţă, ca într-o joacă, de o fetiţă deşteaptă ce mimează naivitatea, ţine sala în atitudinea aceea de beatitudine pe care şi-ar dori-o orice actor.
Fiecare secundă este o surpriză imprevizibilă în sine prin varietatea mijloacelor de exprimare ale artistei, de la pantomimă la jongleul cu inepuizabilele sale nuanţe vocale, cântec, tăceri, mişcare. Totul sub vălul unui umor trist, cu fineţe şi rigoare de bijutier.
Încărcat de imaginaţie şi inventivitate, acest recital este expresia pură a modului ideal prin care un actor inteligent transformă propria sa bucurie a ludicului în nestemate clipe de înălţare estetică dăruite spectatorului.  
Parcă se-aud gândurile spectatorilor:  Numai de-ar da Dumnezeu să nu se mai termine!    
Te iubesc poate fi spus în multe feluri. Edith Alibec ne-a spus-o în felul ei.

· 20.30 – Sala Mare: Andreea Bibiri – O femeie singură, de Dario Fo și Franca Rame, regia Daniel Grigore Simion, Teatrul de Artă București
Andreea Bibiri umple scena cu o nestăvilită bucurie a jocului, susţinută de un redutabil arsenal personal de mijloace interpretative, într-un recital dramatic de substanţă, pe un scenariu foarte cunoscut - şi, de aceea, cu mult mai curajos de abordat (pe care l-am văzut şi în interpretarea excepţională a Elizei Judeu şi regia lui Geo Balint, cu câţiva ani în urmă) într-o nouă viziune.

Târându-şi trecutul, temerile şi dramele metaforizate printr-o pereche de clăpari monstruoşi, protagonista domină cu nonşalanţă spaţiul scenic, conturând un conflict din ce în ce mai acut cu personaje invizibile pentru spectatori, dar pregnant prezente în spectacol prin replicile eroinei, şi metaforizate prin eşarfe colorate.

Când candidă, când vehementă, cu o interpretare încărcată de nuanţe, Andreea Bibiri face un recital exemplar, de o sinceritate obiectivată, cu, ici-colo- accente de râs într-o dungă, invitaţie la o reflecţie profundă asupra condiţiei de femeie-obiect. Actriţa transmite experienţele sale cu fiecare atitudine, gest, cuvânt, într-o interpetare sensibilă şi cuceritoare, încărcată de sensuri subtile şi inteligentă, care creează un erou credibil şi te aşează în empatie cu setul lui de valori.  

Schimbând registrele afective cu o uşurinţă demnă de invidii, ea reuşeşte o transpoziţie impecabilă în pielea unui personaj dezabuzat, evoluând firesc de la condiţia asumată a victimei, până când sângele ei, de prizonieră a propriilor alegeri, umilit de toţi bărbaţii care-o înconjoară (cu excepţia unuia care reprezină o iubire imposibilă) se revoltă şi dă în clocot.

O femeie singură este un spectacol modern, bine făcut, cu o artistă dotată cu o energie inepuizabilă, care reuşeşte din priviri să subjuge publicul, construind o punte de emoţii către efemerul şi atât de greu de cucerit tărâm al comunicării perfecte. 

Tot meditând la ce-am văzut pe scenă, constat că şi caisul pe care-l credeam uscat s-a umplut noaptea trecută de flori.