luni, martie 26, 2018

CE-AŢI AVUT CU HAMLET, FRAŢILOR?


Moto: Corectezi un om deştept, el va deveni şi mai deştept. Corectezi un prost, el va deveni duşmanul tău - Albert Einstein

TEXTUL

Textul lui Laurenţiu Budău, (actor la Teatrul de Animaţie din Bacău, cu precare antecedente dramaturgice) e, dacă-l luăm la analizat, o înşiruire de momente din capodopera Hamlet, repovestite cum poate el de un gropar în dialog cu un nevăzut ucenic. Iată ce declară însuşi autorul, în prezentarea spectacolului despre creaţia sa: Cu exact un an în urmă, terminasem de scris o monodramă special destinată mai junelui meu coleg Tiberiu Gabor-Bitere, pe care i-am şi dăruit-o de altfel. Eram mai mult decât convins că şi acest text va avea soarta celorlalte „cadorisiri” şi cumva şi uitasem de el până când, acum vreo câteva luni în urmă, Tiberiu mi-a spus hotărât că vrea să se apuce să-l facă. Nu singur, ci împreună cu mine. L-am avertizat părinteşte şi ferm, încă de la început, că „groparul” îi va testa toate capacităţile de inteligenţă, comunicare, transmisie, emoţie, rezistenţă şi supravieţuire pe scenă (chiar am şi inventat noţiunea de circ-invers); că în acest one-man-show totul este pe muchie de cuţit, că n-are nicidecum şansa să iasă un spectacol călduţ.
Ideea de a trata din perspectiva groparului întâmplările de la castelul Elsinore este interesantă, deşi nu e nouă. Recent am văzut Uciderea lui Gonzago de Nedealko Iordanov, în regia lui Dumitru Lazăr Fulga, un spectacol inteligent şi solid de teatru în teatru, pornit de la transfigurarea aceleiaşi tragedii, Hamlet, într-o viziune al cărei nou mobil e unul de actualitate, anume abdicarea destinului creator în confruntarea cu forţa politică. Subiectul, tratat cu seriozitate şi profesionalism atât de autorul textului, cât şi de către directorul de scenă, este un motiv de meditaţie pentru cei aflaţi în sală.  
Din păcate, Eu i-am îngropat pe Hamneţi, eu l-am îngropat pe Gahudius este un monolog pe o singură notă, presărat cu, le-aş zice, ghiduşii limbistice, ca să păstrez stilul autorelui. Domnia sa recurge, ca să demonstreze că are umor, la acrobaţii verbale de nivelul celor care fac deliciul copiilor de 4-5 ani, sau al celor cu probleme mintale. Hamlet nu e Hamlet, e Hamnet, la plural, Hamneţi. Ha, ha, ce-am mai râs. Nici Ofelia nu-i Ofelia, iar Claudius e, nici mai mult, nici mai puţin... Gahudius. Le atribuie porecle, ca să se râdă spectatorul. Că doar de-aia vine la teatru, ca să se râdă. Stâlcirea numelor arhicunoscute din tragedia lui Shakespeare este marea găselniţă a textierului care, în calitate şi de regizor atotstăpân pe această reprezentaţie, dovedeşte calităţi umoristice care, din nefericire, nu provoacă decât rictusuri de uimire.
Finalul apologetic al textului este de-a dreptul cutremurător. Iscusitul dramaturg pune în gura personajului- gropar invitaţia de ne grăbi să intrăm în cavou, muritori fiind, şi ne adresează o întrebare profundamente filosofică: Ce mai căutaţi aici?
Iaca, domnule, nici noi nu ştim.   


REGIA

Concepţia regizorală pune la grele încercări inteligenţa şi răbdarea spectatorului. Spectacolul debutează cu un foarte lung comunicat în limba engleză, difuzat, chipurile la radio BBC, din care, cu engleza mea schioapă am priceput, dar nu sunt sigur, că e o mare ştire şi anume că, într-un oraş din România la festivalul One man show va fi prezentată o piesă senzaţională! Nu m-am dumirit de ce sunt obligat să vin cu dicţionarul englez-român la teatru ca să înţeleg ce vrea autorul.
La deschiderea cortinei, ni se arată o construcţie interesantă, acoperită cu o pânză care palpită în ritmul unor vorbe greu inteligibile din sală. Când groparul monologhist dezvăluie structura, realizăm că este o criptă funerară, un cavou în care se sapă groapa celui care urmează să fie asasinat. Dar, până atunci, e cale lungă, căci groparul Tiberiu Gabor-Bitere are de povestit, - punând în viaţă intenţiile dirijate ca pe vremuri de instructorii de brigăzi artistice sau montaje literare pentru amatori ale regizorului - dându-se de ceasul morţii, acompaniat în exces de jocuri de lumini, de efecte sonore agresive, cu Incursiuni repetate în sală care bagă publicul în sperieţi.

INTERPRETAREA

Cu tot excesul de zel, one show man-ul are o rezistenţă fizică redutabilă. Vreme de aproape 80 de minute, aleargă în picioarele goale, se zbate, urlă, râde, plânge, se târăşte, se alintă, dă ordine şi transpiră abundent, într-un tur de forţă remarcabil fizic, dar, din păcate nu şi emoţional. Vocea excelentă îi permite să ţipe aproape tot timpul, forţând stentorial nuanţe greu de perceput, într-un ritm infernal care prejudiciază receptarea vorbelor de către public.
Nu prea se poate vorbi despre nuanţare, deoarece actorul pare să aibă probleme cu înţelegerea şi reflectarea textului pe care-l purjează, într-un ritm enervant, preocupat parcă doar de nivelul sonor al cuvintelor, în pofida efectului lor emoţional. Intenţiile de pantomimă, de altminteri lăudabile, sunt deseori lamentabile, cu siguranţă că n-a văzut vreodată un show Marcel Marceau sau măcar Radu Gheorghe, ale căror mişcări, îndelung studiate, au graţie, sens, expresivitate şi valoare emotivă.
Dar, dacă ţinem cont că, domnul Bitere, la rându-i, este şi el actor la teatrul pentru copii, îi înţelegem şi lacunele şi excesele. Dac-ar fi empatic, ar înţelege şi el că Eu i-am îngropat pe Hamneţi, eu l-am îngropat pe Gahudius este un spectacol pentru oameni maturi. 
La spectatorii-copii, ridici tonul ca să-i faci atenţi sau să-i impresionezi.
La oamenii maturi ţipi doar când îi urăşti.    

Spectacolul are însă o calitate indiscutabilă: e lung cât o zi de post.
Valentin Silvestru avea o vorbă: Ce se taie nu se fluieră.

PS. Aud că Eu i-am îngropat... urmează să reprezinte Bacăul la BACĂU FEST MONODRAME, luna viitoare. Mai bine deloc, decât cu versiunea pe care-am văzut-o aseară la Teatrul Municipal Bacovia.
     
Oameni buni, ştiţi cine mai concurează? Cu ce spectacole? Ia vedeţi oleacă. Poate vă vine gândul ăl bun. 
Mai bine spectator, decât concurent.

joi, martie 22, 2018

PASĂREA TUPI

Cu vreo două-trei zile-n urmă, în vreme ce eram ocupat cu un poem, am auzit un foşnet printre cărţile din bibliotecă. M-am dus după zgomot şi, din raftul de sus, unde ţin cărţile mele cele mai dragi, a ţâşnit un ţipăt ca o răsuflare şi, fâlfâind, o umbră care s-a aciuat după boxa de la calculator, pe peretele opus. Mi-am dat seama că e o pasăre, lăsasem geamul deschis să iasă fumul. Am deschis geamul şi, într-o străfulgerare  de-o secundă, am putut s-o văd. Era cât o vrabie, dar neagră, cu o coadă lungă, galbenă.
Mi-am zis, cinic cum sunt, că mi-a trimis cerul vreun semn de chemare, că na, am crescut destul şi sunt numa bun să plec. Zilele următoare, mi-am tot zâmbit, aşteptând ceva. Că, dacă viaţa e o poveste, tot ca-n poveşti trebuie să se întâmple ceva după o întâmplare cu păsări.
În seara asta, am găsit afară, pitită lângă coltul uşii, o zburătoare cam cât o vrabie, neagră, cu coadă galbenă. M-am uitat la ea cu lanterna. Părea moartă, dar când am atins-o, am simţit că se zbate. Cred că-i era frig, poate şi rănită de vreo mâţă din cele care-şi fac veacul prin curtea noastră. Am adus-o-n casă. S-a înviorat şi se tot zbătea să scape.
Am dat fuga la garaj şi-am luat colivia în care Dragoş a ţinut, o vreme, când era puber, doi superbi papagali sau sticleţi care, până la urmă, au dispărut. De câte ori dădeam cu ochii de colivia asta, îmi aminteam de copilăria băiatului ăsta al meu şi de cât de sensibil şi tandru era cândva.
Am curăţat cuşca şi i-am făcut casă păsării ăsteia despre care mi-ar plăcea să ştiu că este aceeaşi cu aripata de luni. Am atârnat-o la geam să aibă lumină, când o fi lumină.
Pe domnişoara am botezat-o Tupi, aşa mi s-a părut că a sunat ciripitul ei. Are apă şi mămăligă. Cred că acum a adormit, toropită de căldură.
Nu ştiu cine e, ce soi de pasăre. Habar n-am ce să fac cu ea. Dar sufleţelul minuscul ivit pe neaşteptate în existenţa asta a mea îmi umple noaptea cu o viaţă colorată stranie de care n-am cum să scap.

joi, martie 01, 2018

UN ALT TREN




Trenul întârzia mereu cu indiferenţa
melcului care ştie unde vrea să ajungă

În fond nici nu contează viteza
Important e să să ai timp să ajungi la ţintă
în timpul vieţii ăsteia plină de petice
de războaie şi riscuri seismice

Îi auzeam de departe huruitul roţilor pe şinele strâmbe
dar nu mai venea deşi clamam asurzitor
că suntem generaţia viitorului
generaţia de aur hotărâtă să iubească România
până la apus când va fi apusul

dragostea asta era un orgasm dureros
crescut aiurea în mine ceva ca o flacără mistuitoare   
cu unica funcţie de a umple cu sânge
umbra naţiei prăbuşită peste umbra mea
aidoma unui organ infam din care se iveşte cancerul

Iarna zăcea exact ca acum în revoluţii neterminate
insinuată printre nervi printre vertebrele mele
cu pântecele ei imponderabil sufocând delicat
epiglota pe aceeaşi orbită de gheaţă

Dragostea aceea era patria mea de final
mi-am schimbat înfăţişarea ca să o apăr
copiii i-am alungat în deşert fără milă
mi-am desenat riduri şi cicatrici roşii
mi-am scos dinţii şi conştiinţa la vedere
mi-am vopsit părul în alb şi-am învăţat să merg
cu paşi rari printre scaieţii de pe marginea drumului
recunoscător patriei care nu făcea nimic pentru nimeni

Numai cât n-am murit ca s-o apăr
în aplauzele mulţimii ironice
atât de mort pe dinafară
atât de viu înlăuntru

M-am trezit într-o gară cu o valiză golită de plecări fără ţintă
în aşteptarea unui alt capitol mai bogat c-o viaţă

Pentru că trebuie să urmeze alt tren
dacă tot am hotărât să primesc fericit
noaptea cu propulsie nucleară
care vine curând