vineri, decembrie 09, 2016



        O expozitie retrospectivă cu opera lui Ilie Boca reprezintă şi pentru avizaţi şi pentru neofiţi un examen greu de trecut. Subiecte grele, multe, teme halucinante, grad de dificultate maxim, ca pentru un travaliu creativ de peste şase decenii. La vernisaj, un cunoscut şi apreciat artist plastician îmi şoptea: Vreau să văd cine are curaj şi cuvinte să scrie despre nebunia asta colorată de pe simeze.

       Iaca, mă-ncumet, cu plecăciune.

     Pe când făceam un film despre Ilie Boca, să tot fie mai bine de douăzeci de ani de-atunci, maestrul m-a invitat în atelierul lui. O incintă generoasă, într-o casă superbă de pe strada vechilor boieri de Bacău, cu pereţi căptuşiţi cu tablouri din podea până-n tavan. Două sau trei şevalete, cu picioare lungi, pătate cu mii de nuanţe de vopsea şi zeci de pânze întinse pe rame, unele simple crochiuri, altele, parcă aşteptând onoarea simezelor cine ştie căror galerii.
     Doamna ne-a adus pe-un platou argintiu cafele şi-o carafă cu vin roşu. Pictorul s-a aşezat pe marginea fotoliului de parcă urma să se şi ridice în scurt timp, a turnat în pahare şi-a zis să ciocnim. Am ciocnit. Am băgat de seamă că mâinile lui fine, cu degete agile, mereu în mişcare, erau pline de vopseluri, aidoma şevaletelor şi pardoselii. Sub unghia de la degetul mic avea ocru. Sub unghia inelarului, negru. Arătătorul era alb. Şi tot aşa, nu insist.
     Ne-am conversat despre una-alta: Warhol, Rembrandt, frescele de la Altamira, Dali şi alţi importanţi creatori de curente în pictură. Naivii erau la mare preţ la ora aceea, aşa că m-am delectat ascultându-l pe Ilie Boca cum explica el, fără emfază, cum e cu poezia picturii. Self esteem-ul meu se pierdea într-un fum de ţigară.
      Din când în când, se ridică, pune un strop de pastă colorată pe vârful indexului şi se repede către un tablou ancorat pe zid. Fără să-şi întrerupă discursul, pune un accent, două, pe pânza pe care eu o credeam terminată. Se trage un pas înapoi, mai accentuează o tuşă, apoi se şterge cu o cârpă multicoloră şi se scuză: ştii, nu există tablou perfect. Dac-ar trăi, şi Leonardo ar mai lucra la pleoapele Monalisei.
       Mereu mai e ceva de corectat...

       Ilie Boca este mai mult decât un pictor inconfundabil. Este un artist care are forţa de a creea stări. Profunzimile stilului Boca ascund influenţa folclorului şi a strămoşilor iconari, dinamica rudimentară a artei naive, peste care se suprapun straturile docte ale educaţiei în arta desenului, a portretului, a peisajului, a cromaticii, a compoziţiei, a tăieturii de aur. Cu toate acestea se intersectează o cultură funciară a receptării reflexive pe care o caracterizează simţământul simplităţii. Rare epitete grafice pune Ilie Boca pe antologicele lui palimpseste - portrete expresive înşiruite convulsiv în rame comune, cu un emancipat meşteşug compoziţional.

      Picasso afirma ci pictura e un alt fel de a ţine un jurnal tot ceea ce-ţi poţi imagina este real.

      Retrospectiva de la Muzeul de Artă al Băcăului pune în lumină hărnicia şi hiperputerea de creaţie marca Boca, la 80 de ani. E un volum de poveşti captivante, un jurnal fabulos care cuprinde prospeţimea intensă a unei respiraţii de om viu, care face, neobosit, mereu ceva. Aici, în dragul şi infectul nostru Bacău, în timp ce ne uităm la televizor, zapăm, răspundem la semeseuri, ne grăbim la serviciu, la întâlniri, petrecem în cluburi, un omuleţ din ce în ce mai uşor, mai hieratic şi mai înţelept, nu se opreşte din lucrare, luminând prospectiv un viitor de care nici el şi nici noi nu vom avea parte.
Zâmbind pe sub mustaţa lui somptuoasă, pictează cu bucurie, cu fervoare, ironic, bâlciul lumii în care trăim. Într-un tablou, par exemple, apar două personaje oficiale suprapuse caricatural peste niscai clădiri somptuoase, instituţii de stat sau mai ştiu eu ce. Şi, lângă ele, cu aceeaşi sobrietate, o cioară încoronată. Greu de ucis zâmbetul, fie el subtil, pentru cine pricepe aluzia.

      Are Ilie Boca o, cum să-i spun, o anumită decenţă în transfigurarea realului, o pudoare care ţi-l face drag. Sfiala lui se simte în felul în care controlează explozia culorii şi linia dinamică a siluetei în opacitatea maroului, pe care, clipind complice, o subliniază cu o undă discontinuă de pastă solară.

      El, Boca, nu s-a cramponat niciodată în geamăt, în suspin, în lacrima lumii, nu s-a dat rănit, bătut, sfârtecat, resemnat. Nu s-a lamentat. Pictura lui, de la începuturi şi până în ziua de azi, nu este o reacţie la mizeria lumii, o îngenunchiere pentru purificare, o rugă pentru ispăşire. Nu e un chin, sau un mijloc de supraviețuire.
     Nu e durere şi nici întristare.
     Este expresia curajului şi a speranţei.
     Un mod de viaţă dirijat de un laser al nemărginirii.

    Pentru cele câteva sute de artomani de Bacău prezenţi la retrospectiva Ilie Boca, artistul, cu un pahar de cabernet în mână, a demonstrat că este încă mai tânăr, mai sănătos şi mai puternic.
     El însuşi. Ilie Boca.

joi, decembrie 08, 2016

ILIE BOCA RETROSPECTIVĂ LA 80 DE ANI (1)



El nu s-a cramponat niciodată în geamăt, în suspin, în lacrima lumii, nu s-a dat rănit, bătut, sfârtecat. Nu s-a lamentat. 
 








Pictura lui, de la începuturi şi până în ziua de azi, nu este o reacţie la mizeria lumii, o îngenunchiere pentru purificare, o rugă pentru ispăşire. 
Nu e un chin, sau un mijloc de supraviețuire. 
Nu e durere şi nici întristare. 


Este expresia curajului şi a speranţei.
Un mod de viaţă dirijat de un laser al nemărginirii.

miercuri, decembrie 07, 2016

LUNTREA LUI CHARON PLEACĂ DE PE MALUL DE DINCOLO






Sunt aici călare pe tastatură
Aidoma nebunului călare pe Rosinanta
Fumez tutun interzis învârtit în fotografii alb negru
numai bun de-ngălbenit amintirile vechi

Nu mai primesc scrisori, nu mai citesc urări de la prieteni
Literele sunt din ce în ce mai rare
Conţinutul lor nu mai are înţeles
În sensul uriaşei libertăţi care ni s-a dat.

Dar uite că încă sunt fiabil.
Prea furios ca să fiu mort.
Entităţi virtuale ecunoscute
Îmi trimit mesaje vizuale în plicul fb
Aflu că ţigările se fumează singure
Şi că planuri măreţe ne-aşteaptă într-o altă matrice
Atât de frumoasă de-mi vine să plâng

Deocamdată înverşunat locuiesc în trupul acesta
Chiar dacă
Noaptea de dragoste e mult mai scurtă
Ca să înţeleg dintr-o oră picătura de ploaie

Nici ulcerul nu mai e boala dragostei neîmplinite
s-a inventat pastila care atacă în forţă durerea
Pentru dor uleiul verde de rapiţă
schimbă culoarea zilei în otrăvitoare iarbă sălbatică

E prea târziu şi simt că numai ca poet sub acoperire
pot trece prin noaptea cosmică de mâine