duminică, februarie 19, 2017

CÂND VINE VREMEA





Vine o vreme când nu mai contează 
cine şi de unde aprinde lumina
Dinaintea finalului
Nici tăcerile şi nici ploile nu mai contează
Nici moartea frunzelor toamna

Când vine vremea aceea
în zadar călăreşti tastatura
ca un poliţist de frontieră sunând baza pentru ajutoare
în urmărirea nebunului călare pe Rosinanta lui şchioapă

În zadar fumezi tutun învârtit în fotografii alb negru
numai bune de afumat amintirile vechi
În care nimeni nu te poate trece prin noapte
poate doar spasmul vital
care te face să vezi ce faci tu când nu eşti lupoaica otrăvitoare
pândind din tufişuri bicicleta poştaşului care-ţi aduce
permisiunea de a muri

Dar îţi spun când vine vremea aceea
care nu mai contează
tu fumezi doar ca să-ţi termine sufletul de copilărit
sufocat de noaptea corodată de sperma mea tânără.

joi, februarie 16, 2017

Dumitru Macovei extrage lumina din lucruri

Dumitru Macovei îşi trăieşte boema într-o casă veche, cu cerdac şi cu grădină verde vara şi albă iarna. Lui Dumitru Macovei puţin îi pasă că-i vecin cu Primăria, dar primarului îi pasă că Primăria Moineşti are gard comun cu un artist care face cunoscută urbea în lume.
Viaţa lui se petrece într-un atelier plin de lumină, foarte curat cu, tablouri peste tot, înşirate pe jos, atârnate pe pereţi sau stivuite pe rastele, aproape de tavan. Dacă n-ar fi petele multicolore de vopsea de pe podeaua de scândură, atelierul lui ar putea fi uşor confundat cu depozitul unui mare muzeu.  
Până când vine cu ceştile de cafea, te invită să ocupi loc în mijlocul vieţii lui de artist şi să-i priveşti tablourile de peste tot, printre colecţiile de artă, de obiecte vechi, de artefacte folclorice, scoarţe vechi, un gramofon cu pâlnie de alamă, o casă de bani fanariotă, laviţe înfierate, mobilă veche şi tot felul de antichităţi. 
Mă gândesc cum vibrează fibrele intime ale lui Dumitru Macovei când iese în tinda casei lui să se bucure de lumina asfinţitului imperial dinspre coama dealurilor de Vest. Cum eternizează el pe pânză lumina acelei clipe unice în care amurgul trage după el în întuneric trenul verde de la Comăneşti şi încă o noapte cade peste oraş şi peste viaţa lui neştiută...
Omuleţul este un personaj pitoresc, rar la vorbe.  Preferă să scoată pânze după pânze de pe rafturi şi să le explice lapidar: Balcic, Eforie, Tescani, Sighişoara, Mraconia, cicluri care surprind locurile pe unde a umblat în momente reinventate artistic cu tuşe uneori păstoase, în culori tari, rareori amestecate, alteori cu delicateţea stampelor japoneze, cu accente care subliniază dinamica perspectivei şi individualitatea subiectului.
Într-o izbucnire neaşteptată de curaj comunicaţional, artistul mărturiseşte că are lucrări împrăştiate prin muzee şi colectii particulare din România, Italia, Canada, SUA, Elveţia, Germania, Anglia, Moldova, Ucraina, Franţa. Cu sfiala omului care ar fi vrut să facă mai mult, îl aud spunând aproape în şoaptă că a fost distins cu Premiul national pentru arta sacră acordat de U.A.P. Bucureşti. 
Dacă un critic atestat ca Valentin Ciucă se referea la profesionalismul lui Dumitru Macovei în arta culorii, eu am să plusez, fără teamă, şi am să focusez pe arta luminii. Chiar şi la cea mai superficială privire, echilibrul şi armonia tablourilor lui Dumitru Macovei transmit o energie pozitivă, aidoma luminii de primăvară care face mugurii să explodeze.
Modestia nu-i poate ascunde filosofia proprie a creaţiei, care are la bază captarea luminii şi dezvăluirea culorilor din care se alcătuiesc lucrurile şi fiinţele. Iar el are, nu se ştie de unde, vrăjitoria de a scoate lumina la iveală.
  Semnele lui grafice lasă în urmă un soi de bonomie, şi vădeşte disponibilitatea de a aborda cu dezinvoltură stiluri şi curente artistice dintre cele mai diverse, de la pictura bisericească (unde foloseşte o tehnică veche, cu cărbuni din crengi de viţă de vie, var măcinat şi cărămidă pisată) până la hiper-modernism. Maturitatea artistică îi permite să evadeze curajos de la neo-realismul bine temperat al picturii de şevalet, la abordări non-figurative, abstracţioniste, trecând în viteză - doar aşa, ca să-şi demonstreze sieşi că este capabil - prin experimente neo-impresioniste sau cubiste.
Nu are reguli, nu se cramponează în precauții stilistice, nu-şi face mari probleme în armonizarea cromaticii, nu respectă excesiv cutumele proporţiei de aur. El însuşi ar putea crea manuale de protocol estetic şi de proceduri de abordare nonşalantă a subiectelor.
Dumitru Macovei este un meseriaş temperat al candorii. Din unele pânze transpare un aer ghiduş, de umor tipic povestitorilor moldoveni. Nu poţi să nu zâmbeşti privind tablourile din ciclul de Capre, sau cele denumite hâtru Mitza Biciclista, Mitza biciclistă fără Mitza, sau Un pahar în plus, restul au plecat .
Dimpotrivă, portretele şi autoportretele, sunt extrem de serioase. Peronajele au expresii triste, nostalgice, meditative şi sunt surprinse în secunda în care ochii lor emană preocupări interioare halucinante şi transfigurează o anumită teamă pentru următorul tic-tac al vieţii.
La rândul lor, naturile statice şi interioarele lui sunt dominate de o cromatică vie, elaborată printr-o tehnică ce depăşeşte simplul meşteşug instinctual. Armonia culorilor, găsirea celei mai interesante şi mai inedite linii de perspectivă, încadrarea expresivă a subiectului, jocul savant de umbre şi lumini, sunt elementele majore ale profesiunii de credinţă a pictorului.
Laborios şi neobosit, Dumitru Macovei produce imagini cu subiecte şi teme diverse, dar, dintre ele, peisagistica mi se pare domeniul de inspiraţie care-l aranjează cel mai bine. Ciclul realizat la Balcic, cel de pe litoralul românesc, sau tablourile create în tabăra de la Sighişoara sunt de departe cele mai reprezentative pentru creaţia artistului.
El alege din realitate acele fotograme care emană o lumină specială, într-un spectru care dă strălucire unică şi expresivitate elementelor naturale sau citadine. Proporţiile volumetrice, în alternanţă cu o căutată geometrie cromatică sunt intens accentuate de vibraţiile unor tonuri delicate care invită la rememorări fierbinţi. Chiar dacă unele subiecte sunt tratate în manieră naturalistă, academică, tuşele energice nu pot ascunde amprenta modernismului care-i zvâcneşte din pensulă.
Alegerile lui Dumitru Macovei sunt semne de înţelegere profundă a vieţii şi efect al căutărilor şi al frustrărilor sale intestine. Nu-i găsim numele decât rar pe afişele galeriilor de artă, deşi este un pictor de luat în seamă şi are multe de povestit despre lumina din tablourile lui. Omul îşi vede de treaba lui, în adânca şi suverana lui provincie peste care planează incredibilul spirit Dada. Dumitru Macovei priveşte candid fiinţele şi lucrurile din jur, extrage lumina din ele şi o aşează pe pânză cu credinţă şi eleganţă.  
El ne învaţă, fără ostentaţie, că modul său atât de personal de a oglindi şi de a imortaliza realitatea ajută memoria lumii să se zămislească în multe feluri, reînnoindu-se mereu şi mereu, ca o altfel de lumină în lumina ochilor fiecărui om care-i priveşte tablourile. 

marți, februarie 07, 2017

Câştigaţi un ban cinstit

Capodopera din imagine (Pasiune fără sunet) e licitată de la 10 000 de euro, la Stockholms Auktionsverk , una dintre cele mai mari case de licitaţie din Europa. Cine poate spune  autorul primeşte un premiu de 1 de euro.

vineri, ianuarie 27, 2017

SALVAREA OMENIRII

La o selectă adunare culturală, unde invitatul a vorbit, printre altele, şi despre fenomenul de  non-umanizare a epocii contemporane prin agresiunea tehnologiei asupra fiinţei umane, o tânără s-a gândit să întrebe care ar fi soluţia prin care generaţia ei să reziste în faţa dependenţei de device-urile la modă şi să-şi păstreze, totuşi, minunatele şi purele trăsături omeneşti, în principal, sentimentele. I s-a dat un răspuns sibilinic, pe care-l va mesteca trei zile până la renunţare.
Am fost tentat să dau eu o soluţie mai simplă, pe înţeles şi la îndemâna oricui, dar nu era cazul să mă bag în vorbă (dată fiind asistenţa academică înconjurătoare şi plină de respect pentru actul cultural în desfăşurare).
Am ţinut cu mare efort în mine diavolul care mă-mpungea să strig: Fato, faceţi dragoste cu smartfoanele închise! Şi folosiţi prezervative de calitate. Asta, zic, e salvarea omenirii.  

joi, ianuarie 26, 2017

Un fel de dizidenţă: VISÂND O CORABIE

    Primele două ediţii ale Festivalului Naţional al Culturii şi Educaţiei Socialiste (1977 şi 1979) s-au desfăşurat sub denumirea “Cântare României”. Propagandiştii au botezat cea mai amplă manifestare ideologică din istoria ţării după titlul celebrului poem în proză al lui Alecu Russo, “Cântarea României” - a cărui primă versiune a fost publicată în numărul unic al revistei „România viitoare", în 1850, la Paris, cu o Precuvântare semnată de Nicolae Bălcescu. Doar că, activiştii culturali ai propagandei de partid, ca să nu fie acuzaţi că plagiază un transfug la Paris şi, pe deasupra şi cu un nume cosmopolit (auziţi, tovarăşi, Russo, cu doi de s, ăsta nici nu-i român, e rus sub acoperire!) şi-au zis că e cazul să-şi aducă o contribuţie personală şi au eliminat articolul “a”. Cântarea a ajuns “cântare”, pluralul de la substantivul cântar.
    Poporul, miştocar de felul lui, adus deseori cu japca pe scenele căminelor culturale, a găsit repede de cuviinţă să ironizeze titulatura “marelui festival” - menit să-l lustruiască pe marele cârmaci - şi, inspirat de lozincile la modă “Patriei mai mult cărbune!” sau “Comunismul - viitorul de aur al Românei!”, oamenii, convocaţi la activităţi culturale de care n-aveau niciun chef,  îi ziceau festivalului “Terezii României”, “Balanţe României”, Cumpene României” sau “Bascule României”. Abia pe la ediţia a treia a festivalului “Cântare României”, activiştii de partid s-au prins că lumea normală la cap ia în batjocură “uriaşa manifestare de forţe creatoare a poporului român”, şi au hotărât să pună capăt bancurilor care circulau prin culise adăugând a-ul la cântare, ca să fie clar că-i vorba despre cântec şi nu despre obiectul cu care se face cântărirea.

    În aprilie 1983, după o gestaţie de mai bine de un an, apărea sub egida Consiliului Judeţean al Sindicatelor Bacău, o carte de 125 de pagini care conţinea creaţii poetice ale membrilor Cenaclului Artelor de la Casa de cultură “Vasile Alecsandri”.
Elegant pentru acele vremuri, volumul cuprindea un capitol de poezii despre ţară (23 de pagini) şi un generos spaţiu liric în care figurau poeme semnate de Victor Munteanu, Viorel Savin, Ioan Enea Moldovan, Cornel Galben, Ernest Gavrilovici, Dan Gavrilovici, Nicolae Mihail, Dan Nicodim, Silvia Munteanu. (Eu am un grupaj de opt poeme de dragoste şi semnez grafica de copertă.) Extraordinar pentru epoca aceea, nicăieri într-o carte care apărea sub emblema Festivalului “Cântarea României” nu se regăseşte numele “Marelui Cârmaci”.  
    Am ales împreună cu Petru Cimpoeşu - desemnat să facă selecţia şi prezentarea cărţii - titlul volumului. După îndelungi discuţii şi meditaţii, am optat pentru “Visând o corabie”, (titlul unui poem al Silviei Munteanu, aluzie ironică la sloganul zilei care era “Comunismul, visul de aur al omenirii!”, dar şi la metafora “cârmaciului” care ducea corabia României către un viitor măreţ, scornită de Zaharia Stancu: Mândră corabia, meşter cârmaciul! . 
    Băi, dracilor, vă mănâncă chielea? Dacă se prind ăştia de la secu, ne ia dracu şi pe noi, şi pe voi!

Două poeme de Val Mănescu (1983)
Supervizorii de la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă, Constantin Donea şi Aurica Paşcanu, care dădeau viza pentru ce se edita în Bacău, au sesizat cinismul ironiei:
     Paradoxal, deşi fără niciun mesaj ideologic, fără osanalele închinate lui Nicolae Ceauşescu absolut obligatorii la ora aceea pentru orice text tipărit, cartea a trecut de orice cenzură, a apărut în 3 000 de exemplare, a fost distribuită gratuit în biblioteci şi prin şcoli şi, dac-ar fi reeditată, ar fi un câştig pentru istoria literară a Bacăului.


sâmbătă, ianuarie 07, 2017

Găinile intelectuale

  Gerul Bobotezei. Cele trei găini şi domnul cocoş arată ca nişte ciori zgribulite. Nici nu mai cârâie a salut când le duc de mâncare.
  - Băi Vasile, tu care-ai avut toată viaţa orătănii, ia zi-i, cam la câte grade sub minus îngheaţă găinile?
  Pentru cine nu ştie, prietenul meu Vasile e un celebru personaj din Cartier, care, pe vremuri avea doi cai albi uriaşi şi o căruţă cât un tir cu care aducea lemne din păduri. Când era vreun deal de urcat şi caii nu mai puteau trage căruţa cu buşteni, Vasile îi dezlega, îi punea pe încărcătură şi se-nhăma el în locul lor. Decând nu mai e voie cu atelajele pe şosele, Vasile a vândut caii şi căruţa şi s-a apucat de comerţ cu maşini. Nici păsări nu mai creşte şi nici alte animale, cică nu rentează. De Crăciun taie porc cumpărat de prin satele vecine.
  - Bătrâne, io n-am prea pomenit să-ngheţe găinile. Când aveam păsări, le ţineam într-un şopron la temperatura ambientală, minus 20 - 30, cât o fi fost. Da n-am găsit niciuna ţeapănă de frig. Doar alea din congelator.
 - Băi, da mi-e milă de ele, stau ca proastele-n zăpadă şi nici nu mănâncă, ce să mai zic de ouă.
 - Ce să spun? Ale mele se ouau şi erau vioaie, da na, erau găini de ţară. Ale tale-s de oraş, mai intelectuale, mai romantice, deh

...

miercuri, decembrie 28, 2016

Basil, adio



A încetat din viaţă, după o lungă şi grea suferinţă, jurnalistul Vasile (Basil) Pruteanu.
Erudit analist al fenomenelor muzicale şi teatrale, Basil Pruteanu a fost o prezenţă constantă în paginile publicaţiilor la care a colaborat, şi un fin observator al vieţii culturale a Bacăului, cronicile sale reprezentând adevărate mesaje iniţiatice pentru oamenii de cultură şi, în egală măsură, pentru artişti, scriitori sau pictori. Semnala cu vervă generoasă şi cordială tot ce era bun, semnificativ şi atrăgător în teritoriul artelor, dar nu ezita să şfichiuască prostia, cabotinismul şi lipsa de talent cu biciul lui de vorbe acide.
Fiecare întâlnire cu el era un memorabil regal de cultură, o analiză obiectivă a vieţii artistice, sociale şi politice, augmentată cu un soi de ironie temperată, izvorâtă din propriile lui experienţe de viaţă. Cu silueta lui masivă, cu pălăria lui cu boruri romantice, cu bonomia şi zâmbetul discret şi şăgalnic - de om care ştie mai mult decât poate spune -, Basil Pruteanu a fost un personaj fără de care peisajul cultural al Bacăului devine mai sărac. 
Mergi în pace şi lumină, Basil!